De la pediatrie la psihanaliza

De la pediatrie la psihanaliza contine scrieri din perioada 1931-1956 in care D.W. Winnicott expune insighturi din practica sa pediatrica si psihanalitica, insighturi fara de care psihanaliza de astazi ar arata cu totul altfel. Elocvent si patrunzator, elaboreaza cu o simplitate uluitoare aspecte complexe pe care le face usor de inteles si introduce concepte clinice omniprezente in psihoterapia de astazi, precum apararea maniacala, obiect tranzitional, tendinta antisociala si preocuparea materna primara. Urmand traditia kleiniana, exploreaza viata psihica din perioada preoedipiana, insa aduce importante modificari acestei paradigme, punand intr-o noua lumina dezvoltarea timpurie: agresivitatea nu este innascuta, ci apare ca reactie in interactiunea individ-mediu, iar mediul primeste in viziunea winnicottiana un rol esential in configurarea conflictelor si apararilor. De la pediatrie la psihanaliza este o lectura necesara pentru intelegerea radacinilor dezvoltarii si vietii psihice. Donald Woods Winnicott (1896-1971), pediatru si psihanalist britanic, a introdus in psihologie concepte esentiale si omniprezente in psihologia de astazi. A fost sef al Departamentului de Copii al Institutului de Psihanaliza din Londra si de doua ori presedinte al Societatii Britanice de Psihanaliza. De acelasi autor au aparut Convorbiri psihanalitice cu parintii, Natura umana, Procesele de maturizare, Sustinere si interpretare, Joc si realitate. Copilul simte ca lucrurile dinauntru sunt bune sau rele, la fel cum si lucrurile din afara sunt bune sau rele. Calitatea de bun sau rau depinde de relativa acceptabilitate a scopului in procesul de a lua inauntru. Aceasta, la randul ei, depinde de taria impulsurilor distructive in raport cu impulsurile de iubire si de capacitatea fiecarui copil de a tolera anxietatile derivate din tendintele distructive. De asemenea, [...] trebuie sa fie luata in considerare natura mecanismelor defensive ale copilului, inclusiv gradul de dezvoltare al capacitatii lui de-a face reparatie. Aceste lucruri pot fi rezumate afirmand ca putinta copilului de a pastra in viata ceea ce iubeste si de a mentine credinta in propria iubire are o influenta importanta asupra a cat de bune sau rele ii par lucrurile dinauntrul sau din afara lui. Initial, lucrul important este ca analistul nu este deprimat si pacientul se regaseste pe sine, deoarece analistul nu are nevoie ca pacientul sa fie bun sau curat sau compliant, si nici macar nu are nevoie sa il poata invata ceva pe pacient. Pacientul poate evolua in propriul ritm. Poate esua daca doreste, si ii este oferit timp si un fel de siguranta locala. Aceste detalii externe de gestionare reprezinta conditiile esentiale pentru ca pacientul sa-si descopere propria iubire, cu inevitabilele complicatii ale agresivitatii si vinovatiei, singurele lucruri care dau sens reparatiei si restitutiei.