Artistul, informatorul și Securitatea. Raport contra pașaport

#html-body [data-pb-style=FVV97B0]{justify-content:flex-start;display:flex;flex-direction:column;background-position:left top;background-size:cover;background-repeat:no-repeat;background-attachment:scroll}„De ce participa oamenii la rau? Toata istoria speciei umane este o suma de raspunsuri la aceasta intrebare. Particularizand pentru cazul comunismului romanesc, Iulia Popovici se intreaba, in Artistul, informatorul si Securitatea, care sunt motivatiile (omenesti, prea omenesti) care-i determinau pe unii dintre cetatenii Romaniei socialiste sa activeze ca informatori ai Securitatii. Oricat de surprinzator pare, nimeni pana la ea nu a cercetat sistematic, in istoriografia noastra, motivatiile informatorilor. Asa cum arata autoarea, Securitatea a preferat sa creada ca toti informatorii o fac din convingere, intr-o generalizare simetrica (si la fel de falsa) cu cea din postcomunism, pentru care absolut toti informatorii au fost la fel de abisali in rau. Convinsa ca fiecare informator era deopotriva victimizator si victima, dar in proportii infinit variabile de la caz la caz, Iulia Popovici prefera analiza pe text a notelor informative, preferabil olografe. Mediul profesional predilect e cel al artelor spectacolului. Istoriile au ca centru gravitational Teatrul National Bucuresti, sursele documentare provin mai ales din activitatea informativ-operativa a Serviciului 120 al Securitatii Bucuresti si a Directiei a III-a a Departamentului Securitatii Statului. Operand in materia aceasta umana si profesionala de o varietate zapacitoare pentru oricine altcineva, Iulia Popovici intra in afacerile adesea sordide ale delatiunii si secretivitatii cu o dexteritate hermeneutica pe care foarte rar am mai vazut-o la lucru.” RADU VANCU   „Rod al unei cercetari de adancime si de durata, cartea de fata e importanta din cateva puncte de vedere ce depasesc orizontul curiozitatii superficiale cu privire la colaborarile dintre artisti, ca surse, si fosta Securitate. Mai intai de toate, aduce ordine conceptuala si metodologica deloc consubstantiala mediului investigat. Mai apoi, isi impune curajos si cu incapatanare sarcina de a tine piept primei impresii, luptandu-se corp la corp cu ceea ce autoarea insasi numeste «hazardul arhivistic»: secretul reusitei sta in rigoarea cautarii si in intersectarile informatiilor provenite din pali ere diverse – secrete, publice si interpersonale. Prin arhitectura sa complexa, volumul ofera un blueprint – un plan-detaliu – al mecanismelor de functionare a politiei politice in viata teatrala bucuresteana din ultimele decenii ale ceausismului; dar face si dovada unei stradanii constante de a infrange capcanele paienjenoase – alb-negru-gri – pe care le contin «dosarele», pentru a descifra motivatiile interne ale personajelor cu care urmeaza sa se (re)intalneasca cititorul.” MIRUNA RUNCAN